Curs de poezie sau IMACULATA CONTRACEPŢIE
(jurnal terapeutic)
Ce le lipseşte contemporanilor mei poeţi este concentrarea- con-centrum- ei nu au o chilie a spiritului, loc unde să se retragă şi să mediteze, din contra, îi auzi in toate zilele chefuind şi chiuind, scăldaţi de dimineaţa pînă seara în zeloşenia socialului, în luptele pentru onoruri, premii, bani pentru recitaluri, voiaje pe mapamond; e mare îmbrînceală lîngă ei, e o mare gălăgie din care nu iese nimic, e o ţară în continuă pustiire. Nu avem în poezia noastră contemporană o miezonoptica a harului poetic.
...
Transcendentul e mormîntul lui Dumnezeu. E locul unde el s-a retras.
...
Puterea magică a ierurgiilor. Să cred în ea cum cred în Mîntuire.
...
O nouă generaţie trebuie să vină dintr-o nelinişte profundă, nelinişte care să rupă cu tot ceea ce a fost înaintea ei. Dacă nu vine cu nelinişte nu va putea construi nimic nou.
...
Apoi care va fi relaţia noii generaţii cu OMUL şi cu ISTORIA ?
...
Si apoi ce experienţă propune această nouă generaţie ?
...
Dacă ideea de frumuseţe s-a răsuflat ( Rimbaud) ce să punem în loc ? - aceasta, cred e întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundă poezia.
...
Or, dacă e să punem ceva in locul frumuseţii aceasta trebuie să fie prăpastia, golul, poezia trebuie să deschidă mereu prăpastii. Ea trebuie să tulbure prin adîncimea sa, să fie adică o metafizică a inimii.Poezia trebuie să-l ţină pe cititor într-o încîntare mereu extatică, să-l desprindă de viaţa lui, de obiceiurile sale, de familia sa, de societatea sa, de meseria sa, de politica sa. Cine va reuşi toate acestea se va putea mîndri că este un poet adevărat. Poezia trebuie să entuziasmeze, să aducă o linişte provizorie.
Poezia trebuie să aducă în mijlocul oamenilor dezorientarea, ea trebuie să înece busolele ca pe nişte pui de mîţă, pe care nu poţi să-i creşti, ea trebuie să intre în casele gospodinelor şi in bucătăriile acestora să nu facă altceva decît să taie eterna maioneză, ea trebuie să intre în bănci şi să dezorganizeze acolo toate conturile şi balanţele de plăţi.
Poezia trebuie să fie precum a fost Mesia.
Toată drama poeziei de pînă acum a fost că ea nu s-a jucat în spirit. S-a jucat pe scenă, cu sentimentele, cu emoţiile cu virtuţile saucu viciile, s-a jucat pe nisipul plajelor sau sub clopote mari de sticlă, s-a jucat pe stadioane ridicînd mulţimile-n picioare, s-a jucat pe marile bulevarde acolo unde a împărţit oamenilor pîine şi supă- numai în spirit nu şi-a jucat poezia marea ei dramă. Ritmul poetic trebuie să răzbată din spirit, să pulseze ăn spirit şi să se întoarcă din nou în spirit.Orice altă scurtcircuitare între polii aceştia spirituali va duce poezia în banalitate, în discurs, în anecdotă, în prozaism într-un cuvînt în falsitate. Or tocmai astăzi i se cere poeziei să aşeze în inimile noastre adevărul şi să alunge idolii falşi ai modernităţii. Numai spiritul deţine monopolul funciar al adevărului. Numai spiritul poate duce omenirea pe calea dreaptă a iubirii, al adevărului şi al dreptăţii. Dacă spiritul nu poate locui o instanţă sau o conştiinţă atunci totul este pierdut.In spiritul şi-n litera poeziei ar trebui să sune imperativul ultim al acestei lumi. Nu al legii. Pentru că legea îşi este sieşi suficientă. Pentru că legea a demonstrat-o pînă acum poate lucra şi fără spirit.Legii îi este deajuns să producă numai litera, litera goală de spirit, litera care poate singură în autotelia sa să susţină paragraful şi excepţia. Poezia fiind în primul rînd producătoare de spirit între spiritul ei şi cititori trebuie să se nască ca Venus din spuma mării – analogia. Analogia este prima treaptă pe care trebuie să păşim în descifrarea poeziei. Nu intuiţia, nu cerebralitatea, nu gustul estetic sau personal, nu demonstraţia academică, nu caduceul criticii cu sistem. Toate acestea pot veni după ce vom instaura în sistemul nostru acest operator fundamental care este ANALOGIA. Ea este primul mare motor de căutare al poeziei. Moderatorii poeziei nu trebuie să facă nimic altceva decît să deschidă in mintea şi sensibilitatea cititorului această cheakră primara care este analogia. Numai după activarea ei pot interveni în spargerea seifului poetic celelalte unelte : sensibilitatea, gustul, sistemul critic, metoda, argumentaţia, analiza, stările de post-transfer mediuminic, semantica, gramatologia, fonetica, sociologia etc, etc. Atîta vreme cît la baza deconstrucţiei unui text poetic nu se va pune ca primă metodă de analiză analogia, toate celelalte chei se vor dovedi a fi false iar cifrul poieziei va rămîne mut ca o lebădă. Poezia este încă din vremuri imemoriabile şi încă mai consubstaţializează şi acum o căutare a acelei purităţi extraintelectuale. Suprarealiştii au încercat înlăturînd logica să-şi construiască discursul poetic renunţînd la anologii, aruncînd cititorul şi pe critic într-o beznă opacă interpretărilor salvatoare. Dar cine a spus măcar o dată că suprarealiştii ar fi dorit să fie salvaţi de text de descifratorii de oriunde ? Ei au încuiat poezia într-un seif inexpugnabil, l-au aruncat în mare şi au privit solemni scufundarea acestuia cum pe cel mai rîvnit Titanic. Poezia - adevărata poezie- nu e, pînă la urmă, decît un sistem de tip eclosure care aştreaptă de la lectorii săi, oricare ar fi aceştia, să-i păşească prima treaptă cea analogică, fundaţia ca mai apoi acestia, după puterile lor, după capacitaţile lor intuitive, să-i reconstruiască edificiul originar cu ajutorul propriei lor interpretări. Textul poetic adevărat conţine ab initio o structura de fierarie absolută, o armătura puternică care-i dă stabilitatea de-a lungul vremurilor. Săne amintim cîteva poeme armate care au rezistat vremurilor şi vom vedea cum ele au fost construite pe acest principiu etern al stabilităţii pe care orice construcţie o ia in seamă în ingineria sa primară. Construcţia poemului este o problemă de tehnică mai întîi şi apoi una de creaţie, de viziune, de artă. Construcţia poemului ţine de ideologia puterii pentru că poemul e forţă mai întîi ca să devină în succedaneu graţie, har, metaforă, imagistică, nuanţă, plenitudine, etc, etc. Nu s-a vorbit îndeajuns pînă astăzi de componenta această fundamentală a poemului- de forţa sa, de puterea sa de capacitatea lui de a penetra ca un cuţit vidia cele mai dure roci ale sensibilităţii şi receptării noastre.
Note
Romantismul a corupt virtuţile franceze- spune un critic roman. Se ştie că vocaţia absolutului şi regimul excepţiei pe care orice artă autentică le conţine au fost refuzate constant şi cu metodă de către critica ştiinţifică- spunea Mircea Martin.
Bergson aducînd în cîmpul literar doi cai troieni- intuiţia şi durata- principii de interpretare a poeziei- a putut respinge triumfător istorismul exterior şi abuziv. Mircea Martin
Principiul simpatiei este tematizat de romantici şi va fi reluat de impresionişti. Se ştie cît datorează simbolismul bergsonianismului.
Nici o estetică a receptării actului poetic nu trebuie să fie opacă la ANALOGIE. Acest concept este definitoriu ca marker central şi autotelic în valorizarea unei noi teorii cu aplicabilitate imediată, neconcentraţionară.
Dacă poeziei i se refuză acel nu ştiu ce imanent ei atunci aceasta îşi pierde din startul receptării un statut al ei fundamental. Atît spiritul cît şi matematicile au fost dintotdeauna în criză- spunea Valery-, atît spiritul cît şi matematicile n-au avut alt ţel decît acela de a stăpîni natura şi pe om. Atît doar că şi spiritul dar şi matematicile lucrează împreună pentru recuperarea integrală a omului. După două secole de triumf al ştiinţei, după două secole de descoperiri fundamentale ale fizicii, chimiei,- descoperiri care n-au făcut altceva decît să alunge din imaginarul colectiv monştrii şi angoasele pe care biserica îi înfipsese acolo cu nădejde, acum după mai bine de 3OO de ani, tot ea Biserica, religia se vede indrituită să spere ca acum a venit momentul ca să-şi revendice pe acelaşi teritoriu actele ei de propietate asupra vedeniilor, asupra fricii, asupra întunericului şi disperatele ei fapte cadastrale nu fac decît să întărească această teamă-temă. Pentru că nu-i uşor să trăieşti cu teama de a nu mai produce treamă şi spaimă. Cea mai mare realizare a ştiinţelor dintotdeauna a fost aceea că a scos din mintea oamenilor teama, spaima, frica şi le-a aşezat pe masa de calcul al matematicienilor, golindu-le acolo de orice putere. Geometrizarea spaimei a făcut ca aceasta să-şi piardă puterea.Şi astfel asistăm astăzi la o luptă surdă în cadrul religiei, a bisericii, de a introduce din nou, de a planta din nou în imaginarul şi inconştientul colectiv spaima, frica, angoasa, incertitudinea, deznădejdea. Astfel asistăm la cel mai puternic curent filozofic din toate timpurile şi anume la cel care luptă împotriva geometrizarii spaimei. Tot efotul bisericii se îndreapta acum spre acest deziderat. Cum să de-logaritmeze spaima, friica, tăcerea, ceaţa, care de trei secole au fost exorcizate tocmai de stiinţă, de pozitivism. Pentru că nu poţi trăi 24 de ore numai cu raţionalitatea, cu rigla în mînă şi cu evidenţa că teama, frica- atribute ale puterii dintotdeauna- nu mai există, că ele au fost scoase din mental cu aparatele cele mai fine ale inginerilor. De aceea ASTĂZI biserica nu se mai teme de dizidenţa din sînul ei, singurul ei duşman de moarte a devenit inginerul de sisteme.Nimeni nu i-a negat de-a lungul istoriei ei milenare puterea, nimeni nu i-a minat autoritatea decît acest umil ingineraş de sistem, care după 3 ani de facultate poate răsturna toate teoriile apostolice, poate săp demorseze numai cu o singură şurubelniţă minele pe care ea ,biserica le-a plantat în mintea omului de mii de ani. Nimeni pînă la apariţia politehnicii nu a mai îndrăznit aşa ceva.
De-a lungul vremurilor s-au ridicat împotriva bisericii regii şi consorţii, autorităţile civile, armata şi imperiile. Intotdeauna biserica a ieşit triumfătoare din aceste lupte. Dar iată, astăzi, o singură şurubelniţă din mîna inginerului de sisteme este de ajuns să sape şi să tulbure edificiul ei. O singură descoperire a becului a făcut ca oamenii să nu mai creadă că singura lumina vine numai de la Soare şi de la Dumnezeu, ci ea, lumina, poate veni şi de la două bucăţele de sîrmă. Or, împotriva şurubelniţei nu mai poţi lupta. Nici nu mai poţi înălţa ruguri, nu mai poţi să declari şurubelniţa eretică şi nici de blasfemie nu o mai poţi acuza. Nici în faţa marilor tribunale nu mai poţi să o aduci. Pentru că ea, marea tîrfă a noului Babilon electric, ea nu mai poate să abjure; tehnica a lovit din plin botul mînjit cu sînge de veacuri a bisericii. Nu m-aş mira dacă într-o bună zi aş auzi despre excomunicarea întrerupătoarelor, a prizelor şi a mufelor de contact. Pentru că toate acestea nu fac şi nu vor face altceva decît să depopuleze demonii şi angoasele, să le scoată din mintea oamenilor. Deficit de pornire mistică asta înregistrează astăzi sfînta biserică de oriunde. De cînd a început geometrizarea conştiinţei umane mistica a pierdut şi pierde în continuare teren. Astăzi sălile de internet-cafe adună mai mulţi enoriaşi decît catedralele. Si sala de internet este tot o urmare a şurubelniţei. Lap-topul face concurenţă amvonului. Simţind pericolul biserica caută să contratace. Nu poate lupta făţiş ca altădată ridicănd ruguri şi aruncînd în flăcări vrăjitoare şi atei. Ea lucrează acum la subliminalul conştiinţei, îşi pregăteşte o nouăp maşinărie de fum, în spatele căreia va putea manevra mai bine masele. Proces de substituire- spun psihologii. Transmodernism spun criticii literari. Ecumenism strigă doctorii patristicii. Să nu se uite faptul că undeva în mijlocul acestei lupte furibunde dintre şurubelniţă şi amvon a existat dintotdeauna o altă realitate care era pregătită să ia locul acestor vaşnici luptători: am numit arta. Fenomenulk estetic gata să preia oricînd şi oriunde obsedantele teme ale oricărui obsedant deceniu : angoasele, aşteptările, emoţiile, speranţele celor două tabere. Gata adică să se substituie.Gata şi pregătită să preia tot imaginarul celor două tabere. Şi să se impună. Cu propria-i metodă. Arta a fost un ciolan plin cu măduvă pe care şi l-au disputat dintotdeauna şi mecanicii şi teologii. Un cal troian plin cu fantasmele celor două tabere. Arta care a vrut dintotdeauna să împrăştie fumul aruncat de maşinăriile religiei. Arta care a fost prima care a scris istoria tocmai cu cuiul înroşit de sîngele lui Cristos. Arta care încearcă să elibereze omul de tot ceea ce-l subjugă şi-l pironeşte într-o singură credinţă. Arta care lucrează cu acelaşi material ca al religiei dar care este lucrat la alte case de modă decît cea singură, unică şi irepetabilă Credinţa & fii.
Care este breşa pe care vrea să o facă religia în era super-tehnicii, cînd vede că-i fuge pămîntul făgăduinţei de sub picioare – această breşă este ultima găselniţă tactică şi strategică -transmodernismul. Adică întoarcerea imaginarului, reconvertirea mesajului ideatic şi transcedental la lucrarea sfîntă, la recuperarea vechii mistici, la reinstaurarea ceţii, al monopolului iluziei într-o epocă cînd ştiinţa a demonstrat că numai şurubelniţa este generatoare de progres, că numai ea singură poate să înmulţească pîinile şi peştii făra a face o întragă apologia din aceasta şi fără să-şi construiască mituri doveditoare. Şi fără prea mare spectacol, fărăp furnituri. Deci reîntoarcerea artei la lucrarea sfîntă. Acesta-i noul canon. Canon care vrea să scoată de pe tuşă lunga aşteptare a unei mîntuiri promisă dar nerelevată niciodată. Şi acest canon se înverşunează cel mai aprig impotriva unui teritoriu cel al poeziei care a demonstrat de-a lungul timpului că este o alternativă la imaginarul religios, pentru că şi poezia are aceeaşi panoplie de interese ca şi religia şi ea poate oferi omului o salvare şi o cale spre mîntuire, şi ea vrea să schimbe ontosul, şi ea este un mijloc de cunoaştere, şi poezia a demonstrat că poate rivaliza cu dogmele cele mai savante atunci cînd reuşeşte să şteargă frontierele dintre sentimentul subiectivului şi cel al obiectivului, şi ea poate aşeza universul sub stăpînirea spiritului. Că poezia poate să mîntuiască mai eficace decît a făcut-o religia asta nu mai are nevoie de nici o demonstraţie.
Poezia modernă introduce o mare schismă în imaginarul său şi anume aceea că separă poate pentru prima dată in istoria ei esteticul de etic şi implicit de morală. Secole întregi poezia a reprezentat prin virfurile sale cele mai notabile si in liniile generale ale unei conceptualizari, a reprezentat ziceam sinteza dintre frumos, bine şi adevăr. Asta pînă mai acum cîşiva ani cînd ea, poezia practicată pe meleagurile noastre a consimţit la divorţul total dintre estetic şi etic. Ce sunt curentele poetice de astăzi nouăzecismul, douăpmiismul dacă nu ruperea totală şi fatală de etic, de morală. Cînd poete astăzi celebre ne comunică în versurile lor despre starea lenjeriei lor intime la ciclu sau despre cum felaţia şi cunilingusul au ajuns teme poetice majore în această nouă lirică girată de critici remarcabili, critici care sunt studiaţi de manualele şcolare şi despre al căror gust estetic nu se poate face nici un comentariu dacă nu vrei să fii taxat imediat de corifeii adiţionaţi lor prin metoda telefoniei mobile drept farseur şi provincial. Această rupere a poeziei de etică mi se pare păcatul de moarte al vremurilor noastre. Şi nu lipsa talentului care poate fi susţinută drept contrariu de bunii avocaţi critici ai momentului, pentru că, nu-i aşa, contra unui onorarie substanţial ei pot pleda şi cele mai flagrante cazuri de lipsă totală a talentului sau harului. Era de aşteptat totuşi ca unei democraţii originale cum este aceasta a noastrăp să-i corespundă în succedaneu o critică literară pe măsură, o receptivitate bolnavă şi anemică care sacrifică în numele unei constanţe a darului, al comenzilor sociale imediate, al cunilincticii sistemice, sacrifică ziceam un sistem estetic şi însăşi raţiunea de a fi a domeniului lor.
(jurnal terapeutic)
Ce le lipseşte contemporanilor mei poeţi este concentrarea- con-centrum- ei nu au o chilie a spiritului, loc unde să se retragă şi să mediteze, din contra, îi auzi in toate zilele chefuind şi chiuind, scăldaţi de dimineaţa pînă seara în zeloşenia socialului, în luptele pentru onoruri, premii, bani pentru recitaluri, voiaje pe mapamond; e mare îmbrînceală lîngă ei, e o mare gălăgie din care nu iese nimic, e o ţară în continuă pustiire. Nu avem în poezia noastră contemporană o miezonoptica a harului poetic.
...
Transcendentul e mormîntul lui Dumnezeu. E locul unde el s-a retras.
...
Puterea magică a ierurgiilor. Să cred în ea cum cred în Mîntuire.
...
O nouă generaţie trebuie să vină dintr-o nelinişte profundă, nelinişte care să rupă cu tot ceea ce a fost înaintea ei. Dacă nu vine cu nelinişte nu va putea construi nimic nou.
...
Apoi care va fi relaţia noii generaţii cu OMUL şi cu ISTORIA ?
...
Si apoi ce experienţă propune această nouă generaţie ?
...
Dacă ideea de frumuseţe s-a răsuflat ( Rimbaud) ce să punem în loc ? - aceasta, cred e întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundă poezia.
...
Or, dacă e să punem ceva in locul frumuseţii aceasta trebuie să fie prăpastia, golul, poezia trebuie să deschidă mereu prăpastii. Ea trebuie să tulbure prin adîncimea sa, să fie adică o metafizică a inimii.Poezia trebuie să-l ţină pe cititor într-o încîntare mereu extatică, să-l desprindă de viaţa lui, de obiceiurile sale, de familia sa, de societatea sa, de meseria sa, de politica sa. Cine va reuşi toate acestea se va putea mîndri că este un poet adevărat. Poezia trebuie să entuziasmeze, să aducă o linişte provizorie.
Poezia trebuie să aducă în mijlocul oamenilor dezorientarea, ea trebuie să înece busolele ca pe nişte pui de mîţă, pe care nu poţi să-i creşti, ea trebuie să intre în casele gospodinelor şi in bucătăriile acestora să nu facă altceva decît să taie eterna maioneză, ea trebuie să intre în bănci şi să dezorganizeze acolo toate conturile şi balanţele de plăţi.
Poezia trebuie să fie precum a fost Mesia.
Toată drama poeziei de pînă acum a fost că ea nu s-a jucat în spirit. S-a jucat pe scenă, cu sentimentele, cu emoţiile cu virtuţile saucu viciile, s-a jucat pe nisipul plajelor sau sub clopote mari de sticlă, s-a jucat pe stadioane ridicînd mulţimile-n picioare, s-a jucat pe marile bulevarde acolo unde a împărţit oamenilor pîine şi supă- numai în spirit nu şi-a jucat poezia marea ei dramă. Ritmul poetic trebuie să răzbată din spirit, să pulseze ăn spirit şi să se întoarcă din nou în spirit.Orice altă scurtcircuitare între polii aceştia spirituali va duce poezia în banalitate, în discurs, în anecdotă, în prozaism într-un cuvînt în falsitate. Or tocmai astăzi i se cere poeziei să aşeze în inimile noastre adevărul şi să alunge idolii falşi ai modernităţii. Numai spiritul deţine monopolul funciar al adevărului. Numai spiritul poate duce omenirea pe calea dreaptă a iubirii, al adevărului şi al dreptăţii. Dacă spiritul nu poate locui o instanţă sau o conştiinţă atunci totul este pierdut.In spiritul şi-n litera poeziei ar trebui să sune imperativul ultim al acestei lumi. Nu al legii. Pentru că legea îşi este sieşi suficientă. Pentru că legea a demonstrat-o pînă acum poate lucra şi fără spirit.Legii îi este deajuns să producă numai litera, litera goală de spirit, litera care poate singură în autotelia sa să susţină paragraful şi excepţia. Poezia fiind în primul rînd producătoare de spirit între spiritul ei şi cititori trebuie să se nască ca Venus din spuma mării – analogia. Analogia este prima treaptă pe care trebuie să păşim în descifrarea poeziei. Nu intuiţia, nu cerebralitatea, nu gustul estetic sau personal, nu demonstraţia academică, nu caduceul criticii cu sistem. Toate acestea pot veni după ce vom instaura în sistemul nostru acest operator fundamental care este ANALOGIA. Ea este primul mare motor de căutare al poeziei. Moderatorii poeziei nu trebuie să facă nimic altceva decît să deschidă in mintea şi sensibilitatea cititorului această cheakră primara care este analogia. Numai după activarea ei pot interveni în spargerea seifului poetic celelalte unelte : sensibilitatea, gustul, sistemul critic, metoda, argumentaţia, analiza, stările de post-transfer mediuminic, semantica, gramatologia, fonetica, sociologia etc, etc. Atîta vreme cît la baza deconstrucţiei unui text poetic nu se va pune ca primă metodă de analiză analogia, toate celelalte chei se vor dovedi a fi false iar cifrul poieziei va rămîne mut ca o lebădă. Poezia este încă din vremuri imemoriabile şi încă mai consubstaţializează şi acum o căutare a acelei purităţi extraintelectuale. Suprarealiştii au încercat înlăturînd logica să-şi construiască discursul poetic renunţînd la anologii, aruncînd cititorul şi pe critic într-o beznă opacă interpretărilor salvatoare. Dar cine a spus măcar o dată că suprarealiştii ar fi dorit să fie salvaţi de text de descifratorii de oriunde ? Ei au încuiat poezia într-un seif inexpugnabil, l-au aruncat în mare şi au privit solemni scufundarea acestuia cum pe cel mai rîvnit Titanic. Poezia - adevărata poezie- nu e, pînă la urmă, decît un sistem de tip eclosure care aştreaptă de la lectorii săi, oricare ar fi aceştia, să-i păşească prima treaptă cea analogică, fundaţia ca mai apoi acestia, după puterile lor, după capacitaţile lor intuitive, să-i reconstruiască edificiul originar cu ajutorul propriei lor interpretări. Textul poetic adevărat conţine ab initio o structura de fierarie absolută, o armătura puternică care-i dă stabilitatea de-a lungul vremurilor. Săne amintim cîteva poeme armate care au rezistat vremurilor şi vom vedea cum ele au fost construite pe acest principiu etern al stabilităţii pe care orice construcţie o ia in seamă în ingineria sa primară. Construcţia poemului este o problemă de tehnică mai întîi şi apoi una de creaţie, de viziune, de artă. Construcţia poemului ţine de ideologia puterii pentru că poemul e forţă mai întîi ca să devină în succedaneu graţie, har, metaforă, imagistică, nuanţă, plenitudine, etc, etc. Nu s-a vorbit îndeajuns pînă astăzi de componenta această fundamentală a poemului- de forţa sa, de puterea sa de capacitatea lui de a penetra ca un cuţit vidia cele mai dure roci ale sensibilităţii şi receptării noastre.
Note
Romantismul a corupt virtuţile franceze- spune un critic roman. Se ştie că vocaţia absolutului şi regimul excepţiei pe care orice artă autentică le conţine au fost refuzate constant şi cu metodă de către critica ştiinţifică- spunea Mircea Martin.
Bergson aducînd în cîmpul literar doi cai troieni- intuiţia şi durata- principii de interpretare a poeziei- a putut respinge triumfător istorismul exterior şi abuziv. Mircea Martin
Principiul simpatiei este tematizat de romantici şi va fi reluat de impresionişti. Se ştie cît datorează simbolismul bergsonianismului.
Nici o estetică a receptării actului poetic nu trebuie să fie opacă la ANALOGIE. Acest concept este definitoriu ca marker central şi autotelic în valorizarea unei noi teorii cu aplicabilitate imediată, neconcentraţionară.
Dacă poeziei i se refuză acel nu ştiu ce imanent ei atunci aceasta îşi pierde din startul receptării un statut al ei fundamental. Atît spiritul cît şi matematicile au fost dintotdeauna în criză- spunea Valery-, atît spiritul cît şi matematicile n-au avut alt ţel decît acela de a stăpîni natura şi pe om. Atît doar că şi spiritul dar şi matematicile lucrează împreună pentru recuperarea integrală a omului. După două secole de triumf al ştiinţei, după două secole de descoperiri fundamentale ale fizicii, chimiei,- descoperiri care n-au făcut altceva decît să alunge din imaginarul colectiv monştrii şi angoasele pe care biserica îi înfipsese acolo cu nădejde, acum după mai bine de 3OO de ani, tot ea Biserica, religia se vede indrituită să spere ca acum a venit momentul ca să-şi revendice pe acelaşi teritoriu actele ei de propietate asupra vedeniilor, asupra fricii, asupra întunericului şi disperatele ei fapte cadastrale nu fac decît să întărească această teamă-temă. Pentru că nu-i uşor să trăieşti cu teama de a nu mai produce treamă şi spaimă. Cea mai mare realizare a ştiinţelor dintotdeauna a fost aceea că a scos din mintea oamenilor teama, spaima, frica şi le-a aşezat pe masa de calcul al matematicienilor, golindu-le acolo de orice putere. Geometrizarea spaimei a făcut ca aceasta să-şi piardă puterea.Şi astfel asistăm astăzi la o luptă surdă în cadrul religiei, a bisericii, de a introduce din nou, de a planta din nou în imaginarul şi inconştientul colectiv spaima, frica, angoasa, incertitudinea, deznădejdea. Astfel asistăm la cel mai puternic curent filozofic din toate timpurile şi anume la cel care luptă împotriva geometrizarii spaimei. Tot efotul bisericii se îndreapta acum spre acest deziderat. Cum să de-logaritmeze spaima, friica, tăcerea, ceaţa, care de trei secole au fost exorcizate tocmai de stiinţă, de pozitivism. Pentru că nu poţi trăi 24 de ore numai cu raţionalitatea, cu rigla în mînă şi cu evidenţa că teama, frica- atribute ale puterii dintotdeauna- nu mai există, că ele au fost scoase din mental cu aparatele cele mai fine ale inginerilor. De aceea ASTĂZI biserica nu se mai teme de dizidenţa din sînul ei, singurul ei duşman de moarte a devenit inginerul de sisteme.Nimeni nu i-a negat de-a lungul istoriei ei milenare puterea, nimeni nu i-a minat autoritatea decît acest umil ingineraş de sistem, care după 3 ani de facultate poate răsturna toate teoriile apostolice, poate săp demorseze numai cu o singură şurubelniţă minele pe care ea ,biserica le-a plantat în mintea omului de mii de ani. Nimeni pînă la apariţia politehnicii nu a mai îndrăznit aşa ceva.
De-a lungul vremurilor s-au ridicat împotriva bisericii regii şi consorţii, autorităţile civile, armata şi imperiile. Intotdeauna biserica a ieşit triumfătoare din aceste lupte. Dar iată, astăzi, o singură şurubelniţă din mîna inginerului de sisteme este de ajuns să sape şi să tulbure edificiul ei. O singură descoperire a becului a făcut ca oamenii să nu mai creadă că singura lumina vine numai de la Soare şi de la Dumnezeu, ci ea, lumina, poate veni şi de la două bucăţele de sîrmă. Or, împotriva şurubelniţei nu mai poţi lupta. Nici nu mai poţi înălţa ruguri, nu mai poţi să declari şurubelniţa eretică şi nici de blasfemie nu o mai poţi acuza. Nici în faţa marilor tribunale nu mai poţi să o aduci. Pentru că ea, marea tîrfă a noului Babilon electric, ea nu mai poate să abjure; tehnica a lovit din plin botul mînjit cu sînge de veacuri a bisericii. Nu m-aş mira dacă într-o bună zi aş auzi despre excomunicarea întrerupătoarelor, a prizelor şi a mufelor de contact. Pentru că toate acestea nu fac şi nu vor face altceva decît să depopuleze demonii şi angoasele, să le scoată din mintea oamenilor. Deficit de pornire mistică asta înregistrează astăzi sfînta biserică de oriunde. De cînd a început geometrizarea conştiinţei umane mistica a pierdut şi pierde în continuare teren. Astăzi sălile de internet-cafe adună mai mulţi enoriaşi decît catedralele. Si sala de internet este tot o urmare a şurubelniţei. Lap-topul face concurenţă amvonului. Simţind pericolul biserica caută să contratace. Nu poate lupta făţiş ca altădată ridicănd ruguri şi aruncînd în flăcări vrăjitoare şi atei. Ea lucrează acum la subliminalul conştiinţei, îşi pregăteşte o nouăp maşinărie de fum, în spatele căreia va putea manevra mai bine masele. Proces de substituire- spun psihologii. Transmodernism spun criticii literari. Ecumenism strigă doctorii patristicii. Să nu se uite faptul că undeva în mijlocul acestei lupte furibunde dintre şurubelniţă şi amvon a existat dintotdeauna o altă realitate care era pregătită să ia locul acestor vaşnici luptători: am numit arta. Fenomenulk estetic gata să preia oricînd şi oriunde obsedantele teme ale oricărui obsedant deceniu : angoasele, aşteptările, emoţiile, speranţele celor două tabere. Gata adică să se substituie.Gata şi pregătită să preia tot imaginarul celor două tabere. Şi să se impună. Cu propria-i metodă. Arta a fost un ciolan plin cu măduvă pe care şi l-au disputat dintotdeauna şi mecanicii şi teologii. Un cal troian plin cu fantasmele celor două tabere. Arta care a vrut dintotdeauna să împrăştie fumul aruncat de maşinăriile religiei. Arta care a fost prima care a scris istoria tocmai cu cuiul înroşit de sîngele lui Cristos. Arta care încearcă să elibereze omul de tot ceea ce-l subjugă şi-l pironeşte într-o singură credinţă. Arta care lucrează cu acelaşi material ca al religiei dar care este lucrat la alte case de modă decît cea singură, unică şi irepetabilă Credinţa & fii.
Care este breşa pe care vrea să o facă religia în era super-tehnicii, cînd vede că-i fuge pămîntul făgăduinţei de sub picioare – această breşă este ultima găselniţă tactică şi strategică -transmodernismul. Adică întoarcerea imaginarului, reconvertirea mesajului ideatic şi transcedental la lucrarea sfîntă, la recuperarea vechii mistici, la reinstaurarea ceţii, al monopolului iluziei într-o epocă cînd ştiinţa a demonstrat că numai şurubelniţa este generatoare de progres, că numai ea singură poate să înmulţească pîinile şi peştii făra a face o întragă apologia din aceasta şi fără să-şi construiască mituri doveditoare. Şi fără prea mare spectacol, fărăp furnituri. Deci reîntoarcerea artei la lucrarea sfîntă. Acesta-i noul canon. Canon care vrea să scoată de pe tuşă lunga aşteptare a unei mîntuiri promisă dar nerelevată niciodată. Şi acest canon se înverşunează cel mai aprig impotriva unui teritoriu cel al poeziei care a demonstrat de-a lungul timpului că este o alternativă la imaginarul religios, pentru că şi poezia are aceeaşi panoplie de interese ca şi religia şi ea poate oferi omului o salvare şi o cale spre mîntuire, şi ea vrea să schimbe ontosul, şi ea este un mijloc de cunoaştere, şi poezia a demonstrat că poate rivaliza cu dogmele cele mai savante atunci cînd reuşeşte să şteargă frontierele dintre sentimentul subiectivului şi cel al obiectivului, şi ea poate aşeza universul sub stăpînirea spiritului. Că poezia poate să mîntuiască mai eficace decît a făcut-o religia asta nu mai are nevoie de nici o demonstraţie.
Poezia modernă introduce o mare schismă în imaginarul său şi anume aceea că separă poate pentru prima dată in istoria ei esteticul de etic şi implicit de morală. Secole întregi poezia a reprezentat prin virfurile sale cele mai notabile si in liniile generale ale unei conceptualizari, a reprezentat ziceam sinteza dintre frumos, bine şi adevăr. Asta pînă mai acum cîşiva ani cînd ea, poezia practicată pe meleagurile noastre a consimţit la divorţul total dintre estetic şi etic. Ce sunt curentele poetice de astăzi nouăzecismul, douăpmiismul dacă nu ruperea totală şi fatală de etic, de morală. Cînd poete astăzi celebre ne comunică în versurile lor despre starea lenjeriei lor intime la ciclu sau despre cum felaţia şi cunilingusul au ajuns teme poetice majore în această nouă lirică girată de critici remarcabili, critici care sunt studiaţi de manualele şcolare şi despre al căror gust estetic nu se poate face nici un comentariu dacă nu vrei să fii taxat imediat de corifeii adiţionaţi lor prin metoda telefoniei mobile drept farseur şi provincial. Această rupere a poeziei de etică mi se pare păcatul de moarte al vremurilor noastre. Şi nu lipsa talentului care poate fi susţinută drept contrariu de bunii avocaţi critici ai momentului, pentru că, nu-i aşa, contra unui onorarie substanţial ei pot pleda şi cele mai flagrante cazuri de lipsă totală a talentului sau harului. Era de aşteptat totuşi ca unei democraţii originale cum este aceasta a noastrăp să-i corespundă în succedaneu o critică literară pe măsură, o receptivitate bolnavă şi anemică care sacrifică în numele unei constanţe a darului, al comenzilor sociale imediate, al cunilincticii sistemice, sacrifică ziceam un sistem estetic şi însăşi raţiunea de a fi a domeniului lor.
